joi, 25 ianuarie 2018

Retrospectiva 2017 , scrisoare catre voi, prietenii mei

   
De  cand am inceput sa scriu in acest Blog, de la prima invitatie in "bucataria lui Gusulita" au trecut mai bine de sase ani. Si aproape in fiecare din acesti ani, la sfarsit, sau la inceput de an viitor, am scris si gandurile si experientele mele din anul care a trecut. Am scris de excursii, de evenimente in familie, de spectacole, de retete noi, de tot ce a insemnat viata mea, in afara de cotidian, de truda zilnica..
Blogul „Gusulita „  cum il numesc , este pentru mine relaxate si bucurie. E timpul meu cu mine, e jocul a ce ar fi putut sa fie un alt gen de activitate, sa zicem jurnalistica.  In acest an am publicat 66 de retete, multe opera prietenelor si colaboratoarelor mele. Pentru ca eu personal am gatit mai putin. Am avut mai putine ocazii. Dar am pastrat interesul fata de mancarea buna, si mi-am dorit sa va povestesc ce am mai facut, si pe unde am umblat. Nu am reusit sa ma dedic prea mult blogului, nu pentru ca obiectiv vorbind mi- a lipsit timpul,  dar pentru ca am suferit de un gen de paralizie interioara...care mi-e greu sa v-o explic. 
Anul in fata caruia stam , 2018 , este ultimul an de activ, inainte de pensionare. Eu nu sarbatoresc acest timp care vine, nu il astept si nu ma bucur. Va trebui sa il umplu cu viata , sa ma scol dimineata si sa imi organizez ziua. Cu mult timp liber si mult mai putini bani...Dintre prietenele mele sunt printre ultimii mohicani...toate ma intreaba, cat mai ai ? Nu le vine sa creada ca nu ma bucur si nu astept pensia. 
Am ezitat de a incepe acest rezumat, scrisoarea anuala catre voi, dar si o ocazie sa imi adun eu gandurile, desi ar fi desigur multe lucruri interesante si imbucuratoare  de povestit . 
Obiectiv vorbind, da,  a fost un an plin si interesant. Bucuria  nasterii celei mai mici nepotele, bucuria asistarii la minunea dezvoltarii llor,, luna de luna ceva nou, cuvinte, dragalasenii, abilitati noi. Ce multe  au invatat copiii in acest an! 
Ce mare si intelept si dragut e Leonard, ce fire vesela, buna si rabdatoare are Senta! 
Ii vad saptamanal, avem o zi sau mai bine zis,  o dupa masa a noastra, nepoteii mei si cu mine, un mare privilegiu pe care nu toate bunicile il au, dar mie mi-ar placea sa ii vad tot mereu....De aceea am fost fericita sa impart cu ei o saptamana de vacanta in septembrie, si cateva zile dupa Craciun...Da, Leonard si Senta sunt bucuria mea, si stiu cat de pretios este acest timp petrecut cu ei acum cand sunt mici, naivi si asa de increzatori. In septembrie am botezat-o pe Senta, in aceeasi biserica in care a fost si botezul lui Leonard in mai 2014. 
Anul acesta baiatul  meu a implinit 40 de ani. Evenimentul a trecut aproape neobservat, intr-o casa noua,  cu o fetita de o luna si un pic...doar pe mine m-a ingandurat un pic..ce mic si dragalas era.. Acum lucreaza asa mult, are asa putin timp pentru el insusi...nu am pierdut convingerea ca in el traieste sufletul bunicului meu , bubu. 
 Am facut o seama de calatorii la Dusseldorf. Un oras frumos, placut de trait , pe malul marelui Rin...
Am asistat cu incantare si cu tot angajamentul de care am fost in stare la aranjarea noului camin al Lizucai, fiica mea, care de un an a plecat de la Munchen la Dusseldorf, spre noi orizonturi, profesionale si personale. Ea are acum lociunta pe care am visat eu sa o am. Camere mari, tavane inalte, cartier frumos, strazi cu magazine, cu viata si ziua si seara...Slava Cerului ! Am avut bucuria de a impartasi cu ea fiecare  nou obiect, unde il punem, cum arata, cat de comod este...am avut bucuria de a bea cu ea Campari Orange pe o mini terasa, peste copaci infloriti intr-un cartier plin de " charme de fin de siecle " 
E cel mai firesc lucru ca ai nostri copii sa isi vada de drumul lor, sa , sa se rupa de acasa. Toti parintii se bucura, ii sprijina, ii incurajeaza, dar inima lor si plange un pic...M-am trezit 
numarand intr-o zi cat timp am petrecut, in total, cu copiii mei, anul trecut. 
Acum mai mult telefonam, si slava tuturor cuceririlor tehnicii...avem senzatia de apropiere in departare. Poate chiar vorbim acum mai mult decat cand am trait in acelasi oras. 
E firesc ca dorinta de apropiere a copiilor ajunsi la maturitate  sa nu fie la fel de mare ca a parintilor care imbatranesc, imi spun...
Batranetea e o stare, spune tatal meu, cel care cu greu a putut fi invins de intemperiile inaitarii in varsta. Abia acum, cand a fost nevoit luni de zile sa stea inchis in casa,  priponit la margine de pat, preocupat doar de ce mancam azi si ce mancam maine ...cand miscarea e durere,  nu placere...cand inima nu mai vrea...acum, la aproape 90 de ani pare sa-si fi pierdut ceva din cheful de viata. ...Tatal meu, mereu preocupat de el insusi, mereu in cautare de scenarii care sa il scoata in evidenta. Sa se faca lumina, sa se aprinda reflectoarele...
 Si pentru el o noutare : o  locuinta confortabila, cu balcon, doua camere si lift ! 
Deci, multe evenimente imbucuratoare  in familie ! Totul spre binele si confortul si fericirea  lor si a mea! Gaudeamus, igitur ! Sa ne bucuram, deci,  pentru ca nimic nu e mai important decat asta, copiii sanatosi, case confortabile, lume multumita... 
Am avut si surpriza casatoriei tatalui meu vitreg. A reintinerit, s-a scuturat de doliu, a decis sa traiasca o noua viata. Doar spre sfarsitul anului am inteles ce imi spusese,  cu luni inainte. "Eu acuma sunt alt om."  Acum are o noua  viata. Care nu ne include pe noi. 
 Din  nefericire, dar inevitabil, s-au dus spre taramuri vesnice si fericite, si in acest an,  prieteni dragi. La unii drumul spre nemurire a fost greu, cu multa suferinta...la altii scurt si neasteptat..l
Iar eu, in ciuda tuturor acestor lucruri menite sa ma motiveze si sa ma bucure, m-am simtit mai batrana ca in alti ani...Am functionat, desigur, dar, am fost cautata de indoieli, de 
nemultumiri, de temeri. Sa ma scutur de ele, este , poate,  telul pentru 2018 . 
Dar cred ca, de fapt,  sunteti mai  curiosi unde am fost si ce am facut in anul trecut : 
Dupa  9 ani, un nou concediu la Castello Giuso, in Vico Equense ! In cautarea paradisului odata intalnit...apoi iar pierdut.....oh, ce imagine cea a Vezuviului peste mare...ce prospetime si claritate a diminetilor in care delfinii zbenguiau in valuri, cursele marine traversau orizontul...





Ce tonica si relaxata atmosfera de vacanta a acestor italieni care an de an se intalnesc la Castello Giuso... Anul acesta nu am vizitat ninic in jur. Si compagnionii  mei de calatorie  au parut coplesiti de inactivitate. Deja de cativa ani  am observat aceasta lipsa de curiozitate , o comoditate, care se instaureaza ca o ceata...ce atata mers si vazut? Toata orasele sunt la fel, toata bisericile sunt la fel, mancarea e mancare peste tot...stam si lasam soarele sa ne incalzeasca salele batrane. Apa sarata face bine la reumatism...iar viata mini universului de pe plaja e suficient subiect de distractie si de conversatie ! " Uite, iar a aparut Rafe cu bunicii lui..."  " Da, si perechea aia cu fetita bolnava.." Unde e Gian Paolo sa aduca umbrele ? Ai fotografiat meniul azi.? .Ah, si cei doi porumbei...Avem un Internet mizerabil azi... iar la 50 de km, un oras cu cea mai veche Universitate din Europa. Who cares ? Revolta mea e din ce in ce mai anemica...incep si eu sa cred ca de fapt, da, toate catedralele sunt la fel ! 
O mare surpziza si bucurie a fost vizita la Pecs si intalnirea dupa multi ani, zeci de ani cu mama prietenei mele. Una din putinele adevarate Doamne ale acestei lumi...un pertios timp petrecut cu prietena mea Zsoka. 



Am fost pentru o vizita si un chef reusit in orasul studentiei mele..



Am petrecut un sfarsit de saptamana cu Lizuca la Amsterdam. 



 Am fost cu copiii in Kärnten in Austria  la Millstättersee. 


Dar revelatia anului a fost fara doar si poate o bucatica de pamant care administrativ tine de Italia dar este o entitate cu sufletul  adevarat al unuei populatii de origine germanica . Tirolezii, nici austrieci , nici germani, nici italieni . Tirolul de sud, in muntii Dolomiti. Tirolul pe care , spune legenda,  nu Dumnezeu,  ci Satana l-a facut, asa salbatic . Dar unde, cel Atotputernic a implantat in inima oamenilor dorul de casa. 
Vai minunate, vii nesfarsite, colturi de piatra...Orase cu istorie veche de printi si printese, abatii milenare. 
Tirolul de sud a fost definitiv descoperirea anului. 







Iar acum, chiar daca ianuarie a dat coltul, ingaduiti-mi sa va urez un an bun, fara boala, fara durere, fara regrete, cu speranta in suflet. Un an plin de bucurie, afectiune, prietenie si pace. Un an de speranta si incredere . Si nu in ultimul rand, doresc sa va multumesc , voua tuturor celor care m-ati insotit, care prin aprecierile voastre m-ati incurajat, si sa va invit sa mai ramanem impreuna si sa impartim ganduri si retete gustoase, 
A voastra, 
Gusulita 



Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu